Montrearrivé: iunie 2009

România: pregatirea pentru înrobire
Tom Gallagher - Editorial in Revista 22, din 26 mai 2009

Nicio alta dictatura nu este asociata mai mult cu teroarea, paranoia si supravegherea maselor din romanul 1984 al lui George Orwell, ca România lui Ceausescu. Oare este posibil ca mostenitorii acestei tiranii si aliatii pe care i-au câstigat pe drumul lor catre putere, în special în zona afacerilor si în mass-media, sa fie pe punctul de a dezvolta o forma mai rafinata, dar la fel de sufocanta de control înregimentat, care îi va asigura României un loc important în manualele de stiinta politica ale secolului XXI?
Unul dintre secretele succesului lor a constat în abilitatea de a exploata vulnerabilitatile colective ale poporului român. O populatie care, în urma cu 60 de ani, era alcatuita într-un procent covârsitor din tarani poate fi usor exploatata de demagogi, în special pe fondul unor schimbari sociale rapide, precum o urbanizare lipsita de suportul unor institutii capabile sa modereze efectele dezordinii. Argentina a fost martora lansarii miscarii peroniste în aceleasi conditii.

Dar, în România, îndepartarea de pamânt a fost însotita de impunerea unei dictaturi necrutatoare, hotarâta sa dezradacineze acele valori care împiedicau statul totalitar sa ia în stapânire mintile oamenilor. Luate împreuna, acestea au constituit o dubla lovitura pentru România, din care îsi va reveni dupa multe generatii sau poate niciodata. Populatia de astazi este într-o stare psihologica precara, fragmentata si incapabila sa articuleze sau sa se puna de acord asupra unui set de valori publice care sa-i permita sa modeleze macar o mica parte din destinul sau national. Într-o tara în care psihologii si sociologii au fost, practic, interzisi în anii ’70, astazi guvernantii fac uz de o armata de angajati din aceste ramuri ale stiintelor sociale, dar si din media sau din zona de management, pentru a dezvolta mijloace si mai eficiente de a-i tine pe români sedati si, prin urmare, incapabili sa-si îmbunatateasca situatia sociala.

Experienta comunista ofera, în mod evident, un sprijin extrem de valoros pentru acesti tehnocrati ai puterii. Distrugerea institutiilor si a elitelor care au sustinut cu maxim devotament o moralitate colectiva a fost o pierdere devastatoare. Sistemul de valori al natiunii a fost pervertit. S-au lansat atacuri împotriva familiei, a religiei si asupra oricarei alte forme de atasament pe care statul nu o putea manipula.

S-a dovedit curând, pe fondul regruparii artizanilor vechiului regim, ca societatea româneasca este una atomizata în care functioneaza spiritul de turma. În 1990 si 1991, Ion Iliescu a mobilizat cele mai brutale elemente ale societatii pentru a-i intimida pe aceia care nu doreau sa continue sa traiasca într-un stat în care prevaleaza regulile comuniste ale conformismului sufocant. O mare parte din societate a fost antrenata, de catre tehnicienii comunisti, în efortul de a crea noi aranjamente pentru a mentine o ordine în care cei putini îi exploateaza pe cei multi, în care reformatorii din justitie si educatie sunt ferm sanctionati, o ordine care sa foloseasca cele mai ingenioase mijloace pentru a tine la distanta ideile noi si a-i descuraja pe oamenii talentati sa îsi doreasca sa foloseasca aceste idei pentru a schimba în bine România.

Au existat câteva perioade în care societatea s-a trezit din narcoza: 1996, 2004 si, din nou, la referendumul din 2007, atunci când s-a dorit întreruperea presedintiei lui Basescu. Au existat, de asemenea, începuturi ratate, cum a fost implicarea UE în afacerile interne ale României începând cu 1999: mostenirea majora a acestui angajament a fost aceea de a impune, din exterior, o fatada noua, a structurilor pluraliste europene, pe care o elita locala abila a golit-o de orice continut reformist. Momentele de luciditate populara nu au fost legate de vreun partid politic sau de vreun ONG, caci niciunul dintre acestea nu a ramas imun la sistemul de valori postcomunist, ci au fost momente realizate de media independenta care, vreme de câtiva ani, a contribuit la consolidarea constiintei civice.

Afost nevoie de câtiva ani înainte ca fostii securisti si alte componente adaptabile ale vechiului regim sa îsi dea seama ce profituri se pot obtine din media sau de capacitatea sa extraordinara de a controla mintile a milioane de oameni. Sub Ceausescu, televiziunea fusese rationalizata, iar presa scrisa era supravegheata în detaliu. Nu a fost de mirare deci ca, la începutul anilor ’90, a erupt o avalansa de publicatii, multe efemere. A fost totusi începutul presei independente. Cei care au dus-o mai departe au fost tineri energici si ambitiosi care nu au avut deschidere spre alte ocupatii mai conventionale. Au fost idealisti, au avut curaj, dar totodata au fost oportunisti si egoisti si nici pe departe imuni la avantajele oferite de ispitele bogatiei si ale puterii. Au fost câteva publicatii care au tras guvernul la raspundere mai bine decât au reusit partidele din opozitie.

Daca ritmul schimbarii în România ar fi fost mai alert, atunci aceasta presa scrisa ar fi putut sa promoveze un simt national autentic al opiniei publice, care sa sustina o etica de responsabilizare a comportamentului în spatiul public. O presa îndrazneata, cu editori si jurnalisti care sa actioneze ca tribuni ai poporului nu se poate autosustine. Pentru a contesta oligarhia politicienilor transpartinici si clientela lor economica, forte proaspete ar trebui sa se angajeze decisiv în arena publica din România.

Mai mult decât atât, UE ar trebui sa dovedeasca mai multa fermitate si luciditate în deciziile legate de acele schimbari care trebuie sa devina prioritare, pentru ca România sa beneficieze de un val de reforme care sa-i permita sa se comporte în mod responsabil, ca membru cu drepturi depline al Uniunii. În schimb, UE a prezidat un pseudo-proces de europenizare. România a absorbit legile, valorile si procedurile de luare a deciziilor specifice Uniunii numai la nivel superficial si declarativ. Un grup restrâns de actori locali si-a creat o legitimitate proprie pe fondul initierii procesului de extindere. Ei s-au folosit de un anumit instrument al UE pentru a anula pâna si acel minim progres realizat prin crearea unei societati axate mai mult pe valori. Este vorba despre privatizarea rapida – terapia de soc recomandata de Bruxelles.

Efectul asupra industriei media a fost instantaneu. Neoliberalismul economic s-a armonizat cu instinctele cleptomane ale detinatorilor locali ai puterii. Rezultatul a fost disparitia rapida a presei independente si înlocuirea ei cu un set de televiziuni si publicatii care raspund dorintelor celor care le detin.

Aceasta presa a suferit o transformare spectaculoasa. A devenit un manipulator abil, scopul ei fiind acela de a întari pasivitatea unei societati care nu-i va mai contesta niciodata pe cei putini care au confiscat puterea si a caror ascensiune a început în 1989. Înainte de a-si atinge obiectivele, aceasta presa a creat pagube enorme calitatii vietii publice, prin degradarea culturii si împiedicarea oricarei reflectii serioase asupra optiunilor politice pentru viitor.

Dupa 2000, românii au devenit numai spectatori, fara nicio posibilitate de a influenta ritmul accelerat al schimbarii, care a adus rate înalte de crestere economica, dar care a creat, pe de alta parte, averi personale spectaculoase si alte inegalitati frapante între clasa politica si restul societatii. Toate acestea s-au întâmplat pe fondul liberalizarii economice sponsorizate de catre UE. Era necesara existenta unei economii competitive care sa atraga investitii si care sa transforme România, într-o buna zi, într-un membru de succes al UE.

A fost deci o cale accelerata de liberalizare politica si reforma institutionala, elemente cheie în proiectul Uniunii de extindere catre Est. Dar, pe parcursul celor sapte ani de negocieri, Bruxellesul a fost prioritar interesat de îndeplinirea criteriilor economice, nu a celor politice. UE a uitat ca elita conducatoare postcomunista se ocupase deja, de câtiva ani, de transferul valorilor statului în mâini private, în cele mai variate moduri.

Industria media nu putea ramâne imuna la acest ritm al schimbarii. Dimpotriva, a fost una dintre cele mai profitabile si inovative industrii, jucând si un rol strategic, întrucât multitudinea de titluri transante din presa a tras la raspundere mai mult PSD decât pe oricare alte forte politice.

Câteva trusturi au intrat în sectorul media din România. Unele au ramas, altele nu. Serviciul BBC World si-a extins operatiunile în 2003-2004 pentru a disparea complet din România în decursul a cinci ani. Firmele straine nu aveau, însa, nicio strategie si erau dispuse sa faca unele concesii guvernului prin limitarea reportajelor critice în numele unui profesionalism sporit. De o si mai mare importanta a fost decizia unor elite locale care au încercat sa profite de pe urma acestui amestec dezordonat, transferând avutia statului în holdinguri private pentru a investi mare parte din câstigurile lor în operatiuni media.

Asa si-au facut aparitia, în prima jumatate a acestui deceniu, puternice holdinguri media. Nu asta a dorit UE atunci când s-a ostenit sa faca remarce critice asupra mass-media. Jonathan Scheele, seful delegatiei UE la Bucuresti pentru cinci ani, a declarat în mijlocul unor negocieri ca el se astepta la aparitia unei prese normale competitive, finantata din publicitate. Acest tip de venit e pe cale de disparitie în tarile vestice, dar Scheele a asumat în mod evident ca România ar fi incapabila sa evite un tip normal de capitalism, bazat pe o piata larga de consum, cu un excelent nivel al competitiei între diferitele interese economice.

Dar lantul Antenelor, prima constructie media privata majora, a anticipat tipul de monopoluri care vor aparea în diferite ramuri ale economiei, fara sa tina cont de mecanismele de reglementare a caror introducere fusese solicitata de catre UE guvernelor. Antena 1 a fost cea care a lansat reteta talk show-urilor care expuneau lumea politica verdictului comentatorilor populisti. Talk show-ul lui Marius Tuca a oferit, noapte de noapte, o platforma de denuntare neinhibata a coalitiei anti-PDSR care a ajuns la putere la sfârsitul anilor ‘90. Atacurile nocturne au avut în mod sigur o contributie la succesul alarmant al extremistilor lui Vadim Tudor la alegerile din 2000.

În timpul primei guvernari PSD si apoi a celei dominate de PNL, importante parti din media electronice au simtit nevoia de a induce un dezinteres masiv în ceea ce priveste politicul. Luptele pentru putere au fost tratate în termeni de telenovela. Nu exista chestiuni politice sau etice în joc care sa determine directia viitoare pe care tara sa o urmeze. Sau, daca sunt, pericolul coruptiei, derivei autoritare sau falimentul statului nu pot fi explicate în stereotipurile pe care strainii sau complicii lor locali le prefera – cei care refuza sa dea României sansa de a se adapta lumii moderne în propriul sau ritm si în modul ei caracteristic.

Banalitatea, disparitia bunului simt, discutia despre nimic si aceeasi galerie de figuri au dominat canalele TV. Mustaciosul de Savonarola a fost cel care l-a perpelit pe Basescu, cel putin trei nopti pe saptamâna, la Antena. Pe lânga el, mai era si tacutul sau asociat, mai cinic si mai siret, care si-a folosit experienta editorialistica pentru a arunca un ochi cinic asupra lumii politice, dar si acel Peter Pan trecut de 30 de ani, miop si chel, care parea ca vinde o noua pasta de dinti senzationala. Vocile independente au disparut de pe canale.

Din 2008, Academia Catavencu a încetat sa mai reprezinte vocea curajoasa si subversiva a celor care au ramas fideli în sustinerea unei platforme a schimbarii. În încercarea de a pastra traiectoria hipiotilor îmbatrâniti si a figurilor nonconformiste, vândute însa unuia dintre cei mai destepti moguli economici, obiectivele AC au devenit predictibile. Tipul de nonconformist, neras, aratând un pic hippie – tipul studentului etern –, este întâlnit din ce în ce mai des în birourile ziarelor si în studiourile televiziunilor. În comunism, asemenea figuri îmbracate casual ar fi fost ridicate de pe strada si trimise în Baragan pentru a sapa santuri. Acesti tipi care arata asemenea disidentilor radicali sunt de fapt profund conformisti. Ei pot scrie la ordin, pentru ca nu au niciun set de valori fundamentale.

Ei ar râde daca cineva le-ar reprosa ca nu încearca sa descopere adevarul într-o anumita întâmplare. Pentru acesti postmodernisti, este OK sa mistifice adevarul, pentru ca adevarul nu exista, asa cum valorile sunt numai un anacronism burghez.

Noii capitalisti împreuna cu aliatii lor politici au reusit sa creeze un proletariat media care este mai eficient în a-i pastra pe oameni pasivi si inofensivi decât predecesorii sai din timpurile comuniste. Primul lor succes relevant a fost pe 30 noiembrie 2008, când doar 39% din electorat a votat. Asa numita „clasa educata“ a dominat prin absenta. Lipsa lor de angajament este tributara modului în care media private si de stat au trivializat constant politica. Evident ca, prin neimplicarea lor, partidele si-au întarit fortele, reusind sa afecteze, într-o masura tot mai mare, interesele fragilei clase de mijloc.

România ar putea experimenta într-adevar ascensiunea unei noi forme de autoritarism, în care un popor docil sprijina un sistem în mod evident ostil propriei bunastari, efectul fiind o marginalizare a sa. Nu avem de-a face cu niciun fel de intimidare sau coercitie. În schimb, oamenii au comis o lovitura de stat împotriva lor însile. Acestia sunt adevaratii copii pe care Elena Ceausescu i-a invocat înainte de a fi executata, desi nu a mai trait sa-i vada în floarea vârstei. Sunt atât de multi tineri care au extenuarea si cinismul celor de 60 de ani, desi singura viata pe care ei au cunoscut-o cu adevarat este cea pe care o întâlnesti pe Youtube, Facebook sau alte platforme de socializare media.

Îsi au aceste aparitii macabre si îngrijoratoare originile în comunism? Sau putem sa identificam sursele acestui rau în lunga perioada de tranzitie de dupa 1989, atunci când sperantele de mai bine s-au epuizat pe fondul neîmplinirii lor? Sau a fost UE cea care a distrus sperantele, atunci când voci influente, precum cea a d-lui Scheele, afirmau cu ipocrizie ca el lucreaza împreuna cu tot poporul, si nu doar cu elitele Bucurestiului? În schimb, pasivitatea celor multi a permis ca o entitate presupus puternica, precum UE, sa fie pacalita si neutralizata de catre gangsteri politici locali, într-un mod similar celui în care piratii somalezi acapareaza acum tancurile petroliere.

Oricare ar fi cauzele, este cert ca acei jurnalisti cu o gândire independenta si cu o abordare profesionista a expertizei lor sunt o specie pe cale de disparitie rapida, mai ales în media nationale. Astazi, acei jurnalisti care se întâlneau în mod regulat cu ambasadorii UE în timpul procesului de aderare (si care se considerau voci publice importante) se zbat din greu sa-si pastreze joburile. Unii au fost nevoiti sa devina translatori sau profesori ca pe vremea comunismului, semnalând ca locul celor care au o gândire libera nu este în media. Dan Tapalaga este înca exceptia care confirma regula, cel care sparge tiparele, reusind cu agilitate si tenacitate sa gaseasca resursele pentru jurnalismul independent si analitic.

Dar el este aproape ultimul mohican. Un întuneric politic se lasa asupra României. În aceste vremuri crepusculare, exista destul zgomot, venind mai ales dinspre blogosfera. Sunt foarte multi tineri care spun prostii si lanseaza atacuri cinice la adresa oricui insista sa spuna ca mai exista lucruri pentru care merita sa lupti în România. Ma întreb chiar daca unii dintre tehnocratii puterii ar putea lua o pauza pentru a reflecta asupra faptului ca au mers prea departe, reducând aproape o generatie întreaga la stadiul de leguma. //